Pe teritoriul României, valoarea curativă a apelor termale și minerale a fost descoperită încă din Epoca romană. Ulterior, în unele cazuri, aceste resurse au continuat să fie utilizate de către comunitățile locale și în perioada medievală.
Primele stațiuni balneare au fost înființate în secolul al XIX-lea, fiind corelate cu progresul tehnicii și al medicinei, care dovedesc proprietățile curative ale izvoarelor, dar și cu o preocupare a autorităților pentru reglementarea și valorificarea resurselor de apă termală și minerală.
Stațiunile balneare moderne s-au dezvoltat cu precădere la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, prin preluarea modelului occidental al orașelor-parc, care integrează în amenajarea lor și componenta de loisir (apariția cazinourilor, a pavilioanelor muzicale, a aleilor pentru promenadă - destinate socializării și divertismentului).
În prezent, numărul stațiunilor balneare din România care au pe teritoriul lor construcții protejate de lege ca monumente istorice este de 18. Aceste construcții, clasate în Lista Monumentelor Istorice, includ cazinouri, hoteluri, pavilioane de băi, izvoare, ștranduri, bazine și vile rezidențiale.